De dreapta. De ce?

Phoshoros îmi aruncă mâţa-n ogradă şi pe coada ei scrie „de dreapta sau de stânga?”. Cu riscul de a părea învechit – poate chiar sunt, în viziunea unora – mă consider a fi un om de dreapta, dar una de factură tradiţională, nu cum este azi pervertită în România de formaţiuni politice precum PD-L.

A nu fi stânga nu înseamnă a fi de dreapta. A fi de dreapta înseamnă neapărat a fi contra stângii. În primul rând, cred în principiul naţiunilor, al diferenţierii fundamentale a oamenilor. Niciodată nu voi crede în egalitatea promovată de stânga, indiferent dacă aceasta din urmă este reprezentată de comunişti sau de anarhişti. Nu cred în Turnul Babel şi nu cred că se poate ajunge vreodată la un numitor comun, iar orice încercare de acest fel este total sortită eşecului lamentabil. Asta nu înseamnă că sunt rasist. Sunt împotriva acestei internaţionalizări şi uniformizări la care este supusă lumea în acest timp, fie sub forma unei pieţe economice unice, fie sub forma unui spaţiu fără frontiere, sau sub orice alt aspect. Şi pentru a face legătura dintre acest punct şi următorul apelez şi la un citat din Apocalipsa după Ioan, unde chiar şi în creştinism este proclamat principiul naţiunilor: („Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale.” 14,8).

În al doilea rând, dreapta este strâns legată de religios, aspect pe care stânga l-a respins până în urmă cu câteva decenii, când, încet-încet încearcă să şi-l apropie (vezi spaţiul sovietic) pentru a câştiga cât mai mult suport uman. Totuşi, a fi de stânga înseamnă ateism, negare a valorilor creştine, pentru că „toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu” (Petre Ţuţea). În opinia mea, a fi român înseamnă a fi legat de valorile ortodoxe (sau mai rar păgâno-dacice sau greco-catolice). Cel puţin în Transilvania, ortodoxismul a însemnat a românism, şi fără această diferenţiere religioasă, nu cred că astăzi teritoriul de peste munţi ar mai fi fost român.

Scriitori de dreapta, naţionalişti, îmi par cu cel puţin o treaptă mai sus decât cei care proclamă egalitatea, uniformizarea şi alte idei de stânga. Să cauţi cerul spiritualităţii româneşti mi se pare cel mai nobil ideal al unui scriitor român. Poeţi precum Radu Gyr, Aron Cotruş sau Vasile Militaru (acesta din urmă, cu toate că era legionar, era autorul poeziei preferate a lui Ceauşescu) îmi par repere esenţiale ale literaturii române. Tot o trăsătură de dreapta, în opinia mea.

Nu ştiu cât de bine am enunţat opţiunile mele, dar sper că m-am făcut înţeles. Dau şi eu leapşa mai departe: Sabina, Anizaima, Blur, Împăratului Utopic al Balcaniei, Adelina, Zoli, Cristi, Ion, Laura. Nu ştiu cât de mult îi interesează pe cei de mai sus, dar sunt curios de părerea lor.