Citind articolul „Românii la Odessa – 1941 – 1944” scris de Emilian Ghika, nu am cum să nu fiu revoltat de nedreptatea istorică în care ne este scris trecutul Ţării. Există şi astăzi rău-voitori care cred în descrierea halucinantă a armatei române din perioada celui de-al doilea război mondial. Acest portret mincinos şi jignitor îşi are rădăcina atât în declaraţiile unor persoane precum Igor Smirnov care vorbeşte despre „agresorii fascişti germano-români”, cât şi ale unei minorităţi etnice cu nasul mare, că doar aerul este pe gratis, care nu încetează să denatureze trecutul şi să se victimizeze.
Redau aici exemplu pe care Emilian Ghika îl prezintă în articolul său. Ziua de 25 decembrie 1941 a fost primul crăciun creştinesc şi omenesc de care au avut parte locuitorii din Odessa după ani de teroare comunistă. Întreaga serie de evenimente umanitare a fost organizată de Gherman Pântea (primarul Odessei) şi de Alexandrina Cantacuzino (mama şefului legionar Alecu Cantacuzino, asasinat în septembrie 1939). Pe lângă comemorările celor căzuţi în lupta împotriva bolşevismului, la spitalul nr 358, unde se găseau sute de răniţi români şi sovietici, bolnavilor li s-au dat pachete de Crăciun şi au primit câte o vorbă bună din parte autorităţilor române. D-na Cantacuzino povestea: „ei (sovieticii) îşi făceau cruce, fără frică, spunând Tatăl Nostru şi mulţumind cu ochii plini de lacrimi. Un soldat român a spus: „e bine că s-au dat şi ruşilor daruri, că doar oameni sunt, şi trebuie şi ei ajutaţi”.”
În aceeaşi zi, ruşii contraatacă în Crimeea, recucerind portul Feodosia. Armatele germane şi române se retrag în grabă, neavând timp să-şi evacueze răniţii. Sovieticii intră în oraş, ajung şi la spitalul militar unde erau adăpostiţi atât români, cât şi ruşi. Îi scot pe români afară, dar nu îi mitraliază, ci îi stropesc cu furtunul de apă şi îi lasă să moară îngheţaţi.
Deci cine sunt bestiile?
Nu cred ca razboiul poate fi dus vreodata in numele unor idealuri nobile. Razboiul inseamna moarte, macel, cotropire si subjugare; ce este maret si glorios in asta? Iar celor care participa la un razboi nu cred ca le putem cere omenie si comportament civilizat fata de individul in suferinta, caci razboiul va inlocui mereu fata individului cu fata armatei de partea careia se afla; daca inamicul tau este in spital, pe patul de moarte chiar, tu ca soldat nu-l vei trata ca pe un bolnav, ci ca pe un macelar al conationalilor tai, deci in consecinta il vei omori sau tortura in cele mai sinistre moduri cu putinta. Caci asta ne caracterizeaza pe noi ca specie: nu cultura, nu civilizatia, ci barbarismul in stare latenta care iese la iveala de fiecare data cand ratiunea doarme.
Cine sunt bestiile? Oricare dintre noi este o bestie adormita. Din fericire, unii se mai controleaza, atatia cati mai sunt intregi la minte… Iar razboiul scoate cel mai bine la lumina laturile urate din noi. Cine tine parte cuiva intr-un razboi de cucerire este o persoana indoielnica din punct de vedere al capacitatii de analiza in ansamblu. Nimica bun nu iese dintr-o conflagratie al carei singur scop este acapararea puterii, iar cei care au imensul tupeu de a acorda circumstante atenuante vreunei parti sau alteia au cel mai mare dispret din partea mea.
But that’s just my opinion.
Niciuna dintre argumentari nu m-a convins. Argumentarea lui Smirnov se sprijina pe fantezie insa a ta aduce in discutie un caz izolat. Multi dintre aliatii nemtilor, vazand ca razboiul era pierdut s-au dedat la atrocitati fantastice (cazacii, chiar o parte din polonezi) si cum romanii erau la randul lor in tagma aliatilor au fost probabil bagat in aceeasi oala. Confuzia nu ne scuza in totalitate : armata noastra, slab pregatita si aruncata intr-un razboi pe care nu-l puteam evita , a avut partea ei de ”actiuni contra firii”.
Totusi, nimic nu se compara cu modul in care s-au comportat sovieticii cu noi in si dupa al doilea razboi mondial.
Am papat o virgula si un ”i” de la ”bagati”.
Citesc cu mare placere parerea cuiva care crede ca marlania si bestialitatea fac parte din fiinta umana. E asa… un soi de prostia jegoasa deplin asumata, si purtata cu mandrie, ca un soi de handicap de care de la o vreme nu-ti mai este rusine…
sodiumpentothal – “Nu cred ca razboiul poate fi dus vreodata in numele unor idealuri nobile. Razboiul inseamna moarte, macel, cotropire si subjugare; ce este maret si glorios in asta?”. Ba războiul poate fi dus în numele unor idealuri nobile, precum neatârnarea ţării (Ştefan cel Mare şi Sfânt) sau Războiul pentru Întregirea Naţională (1916 – 1918). Unirea românilor nu era un vis sfânt? Contropire şi subjugare este într-un sens, vezi ocupaţia sovietică a Basarabiei din vara lui 1940. Ofensiva armată a românilor, din 1941 a fost opusul acţiunii sovietice, fiind o operaţiune de eliberare.
Personal, nu sunt deloc de acord cu viziunea ta asupra soldaţilor. Mulţi corespund descrierii tale, dar românii, în majoritatea cazurilor, sunt o excepţie, precum am arătat şi mai sus. Încă un exemplu, ţi-l pot da din spusele bunicei mele, care a prins bombardamentele din 1943 şi 1944 (şi ea tot în Ploieşti a trăit). Cu toate că americanii ne-au ruinat oraşul şi au omorât sute de oameni, piloţii americani capturaţi nu fost torturaţi sau predaţi germanilor, ci românii i-au adăpostit şi i-au tratat mai mult decât omeneşte. Scria un soldat american, în memoriile sale, că s-a simţit în prizonierat, în România, ca într-o vacanţă.
Kross – eu am dat două situaţii, care în opinia mea, definesc situaţiile generale din cele două tabere.