Oraşul faţă în faţă cu Schimbarea

Citeam ceva mai demult în Evenimentul Zilei un articol despre dezvoltarea urbanistică a Bucureştiului şi mi-a sărit în ochi o declaraţie a lui Ştefan Dumitraşcu, arhitectul şef al sectorului 3, dacă am înţeles bine. Referindu-se la construcţiile înalte, moderne (majoritatea fiind din sticlă şi oţel), din capitală, el declară următoarele: „Ce repere avem în Bucureşti? Turnul de la CET Sud, care se vede din Piaţa Universităţii şi Intercontinentalul, care nu se vede întotdeauna. Acum 100 de ani, singurele repere erau turlele bisericilor. Azi ne trebuie altele.”

Nu sunt un habotnic religios, dar cu o asemenea gândire nu pot fi de acord. Corect ar fi fost o exprimare de genul „până acum 60-70 de ani”. Biserica, în mod indiscutabil, a reprezentat centrul societăţii româneşti, şi al românismului, lucru care poate fi demonstrat istoric foarte uşor. Nu sunt împotriva construirii de noi clădiri, moderne, înalte, dar, în opinia mea, acestea ar trebui să fie amplasate la periferia oraşelor, în zone exclusiv rezervate acestora (în genul parizianului „La Défense”), iar în restul localităţii să fie păstrată o anumită limită a construcţiei pe verticală.

Înlocuirea reperelor vizuale din mediul urban, adică trecere de la turlele bisericilor la clădiri moderne, o asemăn cu momentul în care ţăranul român a renunţat să mai poarte în viaţa de zi cu zi haina tradiţională, optând pentru modernele haine nemţeşti. Este clincul prin care se rupe firul tradiţiei şi se pierde acea conştiinţă colectivă. O asemenea acţiune urbanistică a fost iniţiată, în sensul concret al cuvântului, de comunişti şi dau două exemple care îmi sunt la îndemână: în Ploieşti, clopotniţa Catedralei a fost construită la sfârşitul anilor 30 şi putea fi văzută din aproape orice punct al oraşului. Ea era reperul vizual al localnicilor, reprezentând totodată unul din elementele principale ale conştiinţei ploieştenilor. Ce au făcut comuniştii? Au încercat să elimine acest reper, mascându-l cu un hidos bloc. Rezultatul? Astăzi nimeni nu mai consideră turnul Catedralei ca fiind un reper vizual al oraşului, iar de conştiinţa urbană nu mai are sens să vorbesc. Un caz similar este şi Dealul Patriarhiei din Bucureşti. Din tot complexul bisericesc, doar turla Palatului patriarhal se mai zăreşte printre blocurile din Piaţa Unirii. Dacă până în perioada comunistă, dealul reprezenta un punct de orientare atât fizic şi cât sufletesc, astăzi singurul reper este Mecul.

Revenind la zilele noastre, care este alternativa pentru înălţimea turlelor bisericilor? Clădirile moderne, din sticlă şi oţel, dar acestea sunt, în opinia mea, nişte grandioase falsuri vizuale. Pe când o biserică, turla, şi clopotniţa au o imagine proprie, un aspect al lor, concret, identitatea unei clădiri din sticlă se defineşte prin identitatea construcţiilor din jur. Plastic vorbind, sunt himere uşor accesibile ochiului şi foarte economice buzunarului. În plus, aceste clădiri sunt făcute pentru a-şi atinge un profit pe o perioadă de timp, nu sunt ridicate ca să dăinuie. Conştiinţa urbană se creează pe baza unor ansambluri arhitecturale peste care trec generaţii, nu care trec cu generaţiile. O legătură sufletească puternică a locuitorului unui oraş cu urbea se întemeiază extraordinar de greu pe baza unor amintiri („aici a fost odinioară”) sau a unor rămăşiţe arhitecturale inaccesibile (gen clădirea Herjenescu din Ploieşti). Ori o populaţi neataşată de urbea în care trăieşte este o gloată de oameni care nu va reacţiona în momentul în care diferiţi oportunişti vor sacrifica estetica şi istoria unui oraş pentru interesul economic personal.

Şi ca un argument în favoarea celor spuse de mine mai sus, nu mai găsesc acum linkul, dar ştiu că la începutul secolului XX exista un plan urbanistic al dezvoltării Bucureştiului, destul de riguros construit. Pe lângă faptul că pe atunci se considera că metroul va fi necesar abia în jurul anului 2000, când se prevedea atingerea pragului de 1 milion de locuitori, urbaniştii de atunci înaintau propunerea ca toată clădirile să fie de maxim 4 etaje. Interesant, nu?

În concluzie, repet, nu sunt împotriva construcţii moderne, înalte, din sticlă şi oţel, dar cred că acestea nu au ce căuta în oraşul propriu-zis. Din moment ce sute de ani, societatea a avut un reper, un punct de coagulare a conştiinţei urban, nu cred că este de acceptat o schimbare a acestui aspect. Istoria şi conştiinţa nu sunt două variabile ale prezentului, ci două constante ale viitorului.