Elodiologia

Aminteam într-un post trecut despre această nouă ştiinţă apărută pe meleagurile noastre. Ei bine, în opinia mea, elodiologia este, în fapt, mai mult o artă decât o ştiinţă. Aşa cum un popor îşi merită conducătorii, după cum este vorba din popor, aşa şi formele de „artă” reflectă nivelul de educaţie al unei naţiuni.

Cu toţii am suportat bombardamentul media de sorginte elodiană la care am fost supuşi la televizor, în ziare sau pe stradă. La un nivel rudimentar, subiectul avocatei dispărute a fost ceea ce aveau nevoie persoanele fără ocupaţie, adică o enigmă numai bună de rezolvat, pentru că românul s-a născut politician, fotbalist, deştept şi detectiv. Iar toată această masă de manevră a stat cu ochii lipiţi de un anumit post de televiziune care a încercat să disece cât mai mult posibil această dispariţie. Genială strategie de marketing! Reuşind să capteze o turmă atât de mare de persoane uşor manevrabile care cred că tot ce zboară se înghite şi tot ce apare la televizor este real, vă daţi seama la ce preţ au ajuns spaţiile publicitare din pauzele emisiunilor. Şi cine a avut de câştigat? Firmele care au înregistrat vânzări mult ridicate şi postul de televiziune care a încasat bani puni pe reclame.

Apoi, a fost publicitatea individuală – oameni dornici de a se transforma în persoane publice, se pare că au scos din buzunar diverse sume de bani pentru a apărea pe un post cu un asemenea raiting. Şi, oricum, nu contează care este audienţa, contează cine te priveşte. Pentru a manevra sau a impresiona, este mult mai folositor să apari în faţa unor oameni fără educaţie, fără o gândire prea bine conturată sau proşti de-a dreptul. Din păcate, în România de astăzi, nu trebuie să fii un profet, ci doar să găseşti fraierii dispuşi să creadă în ceva. Întrebarea era cum.

Şi atunci a apărut chestiunea elodiană. De asemenea, au fost campanii despre care nu se vorbea nimic, dar după ce în bannerele lor a apărut avocata, am auzit numeroase replici de genul „ai văzut, băi, reclama de la XZY? Apare şi Elo…”. O publicitate proastă, ca şi o publicitate bună, tot publicitate este. În plus, au apărut prăjituri, jocuri, tricouri, căni personalizate şi chiar caiete, toate marca „Elo..” (detalii aici). De fapt, unele nu apărut, ci s-au transformat într-un produs de succes doar schimbându-şi numele.

Pentru că, în definitiv, elodiologia înseamnă arta prin care câţiva oameni cu simţ antreprenorial au creat un nimic care a dat o lovitură, pe cât de ipocrită, pe atât de bănoasă.

PS: am încercat să evit să folosesc cuvântul „Elo…”, pentru că nu vreau să câştig vizite. Prefer să rămân cu persoanele care citesc ceea ce scriu eu pe acest blog, persoane pe care le respect (şi nu e pupincurism ce spun aici), decât să am un plus de vizualizări venite din parte unor fiinţe mai sus descrise.