Triumfător, haios şi penibil

Au fost în istoria noastră recentă cuceriri armate care s-au realizat ciudat sau de-a dreptul penibil, a căror istorisire provoacă ba un râs sincer, ba unul amar. Românii s-au aflat atât în poziţia triumfătoare de a intra cu trupele într-un oraş străin (şi în ce oraş şi în ce moment!), dar şi de a pierde lamentabil un teritoriu strămoşesc.

Noi, cuceritorii

În 1918, Transilvania, dezlipindu-se din regatul austro-ungar, s-a unit cu Ţara Mamă. A fost o parte dintr-un proces mai amplu, care a însemnat eliminarea imperiilor multinaţionale şi crearea statelor naţionale. Din mare Ungarie, maghiarii nu au mai rămas decât cu ceea ce se vede şi astăzi. Pierderile teritoriale au fost covârşitoare, iar starea generală era una de revoltă. Astfel, la putere au venit comuniştii lui Bela Kun, care au trecut la o ofensivă militară în Ardeal, încercând să ne fure Transilvania. Armata română s-a mobilizat şi sub comanda lui Traian Moşoiu (care avea anumite rădăcini ploieştene) au eliberat teritoriul românesc şi au trecut pe cel maghiar, pentru a elimina pericolul unei menghine comuniste (la est URSS-ul, iar la vest regimul lui Bela Kun). Comuniştii unguri, după ce au înregistrat înfrângeri succesive şi dureroase, s-au reorganizat în Budapesta. La 3 august, generalul Rusescu şi cei 400 de soldaţi români din subordinea sa ajung la marginea capitalei maghiare. Miile de soldaţi şi bolşevici care era baricadaţi în oraş erau hotărâţi să reziste, însă, la auzul că românii (care, de fapt, erau doar vreo 400) sunt hotărâţi să îi bombardeze fără milă (în realitate, ai noştri nu aveau nici măcar un tun), s-au predat. Şi astfel, o mână de români au cucerit Budapesta, fapt care cu câţi ani mai devreme era de neînchipuit.

Noi, cuceriţii

Povestea, tristă, adevărată şi lamentabilă, mi-a fost relatată de nepoata unei persoane care a participat la acea retragere. Se întâmpla la sfârşitul lui iunie 1940. Cu un an mai înainte, nemţii au încheiat pactul de neagresiune cu ruşii, fiind de acord ca aceştia din urmă să revendice teritoriul basarabean (doar acesta!). După ce Franţa a capitulat în faţa Werhmachtului, la 22 iunie 1940, România a rămas fără aliatul său principal. Astfel, sovieticii ne-au înaintat un ultimatum prin care ni se cerea Basarabia, dar şi Nordul Bucovinei. Nu o să vorbesc despre Consiliul de Coroană care a decis cedarea fără luptă, dar este semnificativă poziţia lui Nicolae Iorga: „Ne batem! Blestem pe noi de nu ne batem!”.

Oamenii dintr-un sat din zona Herţei, împreună cu administraţia locală, se pregăteau să părăsească teritoriul cedat şi să treacă în cel care rămânea al României. Văzând armata roşie apropriindu-se, sătenii s-au pus în mişcare, având ordin să se retragă cât înaintau ruşii. Sovieticii venea şi ei în urmă. Tot venind spre sud, românii au ajuns la un deal care era destul de greu de urcat, mai ales că aveau şi căruţele cu ei. Primarul, oprindu-se, a luat un steag alb şi s-a dus spre trupele de ocupaţie. Din discuţia cu comandantul rus, a reieşit că şi sovieticii aveau ordin să înainteze cât se retrag românii. Iar cum trupele armatei roşii nu aveau de gând să se retragă, lucrurile au rămas aşa cum au rămas atunci, iar România a pierdut penibil o bucată de pământ strămoşesc.