Eliminarea simbolurilor monarhiei de către comunişti

(articol apărut în revista Semper Historia)

Perioada cuprinsă între 1866 şi 1947 a însemnat fără îndoială un progres în democratizarea ţării şi în dezvoltarea României din punct de vedere economic, cultural şi social. Monarhia a fost indiscutabil un element coagulator al societăţii româneşti, eliminând într-o mare măsură lupta internă pentru putere. Regii români ai dinastiei de Hohenzollern şi-au pus amprenta asupra multor evenimente capitale pentru istoria modernă a ţării, cum ar fi obţinerea independenţei sau realizarea Marii Uniri. Un eveniment aparte l-a constituit Expoziţia Naţională Română din 1906, acţiune organizată sub atenta îndrumare a regelui Carol I, şi care avea ca scop de a evidenţia progresele ţării.

Evenimentele nefaste care au s-au succedat rapid în anii ‘40 au culminat cu procesul de sovietizare al României. Una din etapele acestei perioade de tristă amintire a fost eliminarea monarhiei atât ca instituţie, cât şi orice simbol al vremurilor precedente. Abdicarea forţată a regelui Mihai I, din ziua de 30 decembrie 1947, a deschis calea unor transformări care aveau să şteargă aproape 80 de ani din memoria românului. Prima acţiuni a autorităţilor comuniste a fost de a distruge orice statuie a vechilor regi. În acest mod, frumoasa statuie a lui Carol I, din faţa Palatului Regal, operă a sculptorului croat Ivan Mestrovici, a fost dată jos de pe postament şi topită. Aceeaşi soartă a avut-o şi grandiosul grup statuar din Calafat, simbol al Independenţei românilor, ce îl reprezenta pe regele Carol spunând „asta-i muzica ce-mi place”, la auzul primelor salve de tun. Rezultat al efortului întregii comunităţi, monumentul, ce cântărea 12 tone şi era turnat complet în bronz, a fost topit pentru a se recupera banii cheltuiţi cu dezasamblarea sa. De menţionat este faptul că aceste lucrări au fost efectuate de români, soldaţii ruşi cărora le fusese repartizată această obligaţie au refuzat, uimiţi fiind de frumuseţea grupului statuar.

Nici alte reprezentări grafice ale familiilor regale nu au fost cruţate. Toate potretele vechilor monarhi au fost scoase de pretutindeni. În Sala de Consiliu a Palatului CEC, de pe Calea Victoriei din Bucureşti, existau patru picturi monumentale reprezentându-i pe Regele Carol şi Regina Elisabeta (realizate de Mihail Simonidi), iar alături – Regele Ferdinand şi Regina Maria (opere ale lui Costin Petrescu). Au fost distruse fără milă în ianuarie 1948, la puţin timp după abolirea monarhiei. Nici măcar picturile din biserici care reprezentau vreun membru al Familiei Regale nu au scăpat. Ca mărturie, putem vorbi de biserica din Ipoteşti, construită în anii 30, în memoria lui Mihai Eminescu. La intrarea în naos, în dreapta este înfăţişat marele poet, iar în stânga Regele Carol al II-lea. Zidul pe care este pictat suveranul păstrează şi astăzi urmele gloanţelor trase în 1948.

De noile schimbări nu au scăpat nici străzile din oricare oraş al ţării. Constantin Rădulescu Motru, un fin observator al acelor vremuri şi om care a trăit sub toţi cei 4 regi ai României, nota la 20 ianuarie 1948: „ce n-aş fi crezut vreodată, iată, s-a întâmplat: denumirea Bulevardului Regele Ferdinand unde locuiesc în Bucureşti, s-a schimbat de două zile în Bulevardul Gheorghe Dimitroficii”. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu bulevardul Elisabeta, care a devenit „6 Martie”, sau cu bulevardul Carol, schimbat peste noapte în „Bulevardul Republicii”. Mania autorităţilor din acele vremuri a mers atât de departe încât până şi lui Carol Davila (fondatorul şcolii de medici români, dar apropiat al Familiei Regale) i s-a retras dreptul de a avea o stradă care să-i poarte numele.

De asemenea, şcolile şi liceele care purtau numele suveranilor au fost redenumite. Liceul Carol din Constanţa a devenit Grupul Şcolar Comercial, liceul de fete „Regina Maria” din Cluj a primit numele de „Liceul de fete numărul 1″, iar Colegiul Carol din Craiova a fost rebotezat „Liceul Nicolae Bălcescu”, sub pretextul împlinirii a 100 de ani de la revoluţia paşoptistă. Un alt exemplu semnificativ îl reprezintă Fundaţia Culturală Carol I din Piaţa Palatului (actual a Revoluţiei) din capitală. Instituţia a luat naştere la dorinţa Regelui de a exista „un aşezământ spre binele tinerimii universitare(…), înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă”. Construirea clădirii a beneficiat de atenţia suveranului, iar fondul de carte a fost mărit din ajutoarele şi donaţiile date de rege. Prin decretul 136 din 1948, fundaţia devine Biblioteca Centrală Universitară “C.I.Parhon”. Orice amintire a contribuţiei Regelui Carol I trebuia ştearsă.
Nu trebuie uitat faptul că bine-cunoscutul pod de la Cernavodă s-a numit iniţial „Podul Carol”. Tot ceea ce putea aminti despre anii monarhiei române a fost distrus. Bătrânii de astăzi îşi aduc aminte că se luase dispoziţia ca în şcoli să se rupă din cărţile de istorie toate paginile care vorbeau de regii dinastiei de Hohenzollern. Pretextul a fost că vreme de 80 de ani, românii ar fi trăit în corupţie şi robie.

Fără îndoială că orice schimbare de regim aduce şi o schimbare a perspectivei faţă de precedenta conducere. Dar acest evenimentul nu trebuie să remodeleze istoria în favoarea sau defavoarea anumitor interese. Faptele trecute trebuie prezentate obiectiv, cu bune şi cu rele. Ceea ce au făcut comuniştii în 1948 a fost o crimă la adresa Familiei Regale care a avut atât părţi pozitive, cât şi unele mai puţin îmbucurătoare. Nu trebuiau şterse meritele incontestabile ale suveranilor, iar modul în care au fost făcute aceste schimbări este unanim condamnabil. Istoria trebuie păstrată exact cum a fost, pentru că, aşa cum a subliniat istoricul N. Iorga, cine uită, nu merită.