18 ani de veştejire

Un material de Popa Stela:

De dreapta. De ce?

Phoshoros îmi aruncă mâţa-n ogradă şi pe coada ei scrie „de dreapta sau de stânga?”. Cu riscul de a părea învechit – poate chiar sunt, în viziunea unora – mă consider a fi un om de dreapta, dar una de factură tradiţională, nu cum este azi pervertită în România de formaţiuni politice precum PD-L.

A nu fi stânga nu înseamnă a fi de dreapta. A fi de dreapta înseamnă neapărat a fi contra stângii. În primul rând, cred în principiul naţiunilor, al diferenţierii fundamentale a oamenilor. Niciodată nu voi crede în egalitatea promovată de stânga, indiferent dacă aceasta din urmă este reprezentată de comunişti sau de anarhişti. Nu cred în Turnul Babel şi nu cred că se poate ajunge vreodată la un numitor comun, iar orice încercare de acest fel este total sortită eşecului lamentabil. Asta nu înseamnă că sunt rasist. Sunt împotriva acestei internaţionalizări şi uniformizări la care este supusă lumea în acest timp, fie sub forma unei pieţe economice unice, fie sub forma unui spaţiu fără frontiere, sau sub orice alt aspect. Şi pentru a face legătura dintre acest punct şi următorul apelez şi la un citat din Apocalipsa după Ioan, unde chiar şi în creştinism este proclamat principiul naţiunilor: („Şi un al doilea înger a venit, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale.” 14,8).

În al doilea rând, dreapta este strâns legată de religios, aspect pe care stânga l-a respins până în urmă cu câteva decenii, când, încet-încet încearcă să şi-l apropie (vezi spaţiul sovietic) pentru a câştiga cât mai mult suport uman. Totuşi, a fi de stânga înseamnă ateism, negare a valorilor creştine, pentru că „toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu” (Petre Ţuţea). În opinia mea, a fi român înseamnă a fi legat de valorile ortodoxe (sau mai rar păgâno-dacice sau greco-catolice). Cel puţin în Transilvania, ortodoxismul a însemnat a românism, şi fără această diferenţiere religioasă, nu cred că astăzi teritoriul de peste munţi ar mai fi fost român.

Scriitori de dreapta, naţionalişti, îmi par cu cel puţin o treaptă mai sus decât cei care proclamă egalitatea, uniformizarea şi alte idei de stânga. Să cauţi cerul spiritualităţii româneşti mi se pare cel mai nobil ideal al unui scriitor român. Poeţi precum Radu Gyr, Aron Cotruş sau Vasile Militaru (acesta din urmă, cu toate că era legionar, era autorul poeziei preferate a lui Ceauşescu) îmi par repere esenţiale ale literaturii române. Tot o trăsătură de dreapta, în opinia mea.

Nu ştiu cât de bine am enunţat opţiunile mele, dar sper că m-am făcut înţeles. Dau şi eu leapşa mai departe: Sabina, Anizaima, Blur, Împăratului Utopic al Balcaniei, Adelina, Zoli, Cristi, Ion, Laura. Nu ştiu cât de mult îi interesează pe cei de mai sus, dar sunt curios de părerea lor.

Viitorul sună bine

Ca negrul din cerul gurii hămesite:

Hristos a înviat!

Veghe (de genialul Haig Acterian)

Cerdac sunt de logodna. Ursuz, tăcut şi spân

târziu aştept iubirea să o desfac în sân;

de câte ori sorb singur dintr’un uluc păgân,

cu boabe de mătănii Te fur şi Te îngân.

Strigând mi-am văruit chilia şi te-aştept

cu întunericul din evanghelii strâns în piept -

Te-aştept cu două braţe strâmbe în unghiu drept.

Să crească şi să se-nmulţească

Chiar susţin campania aceasta:

Campania electorală de pe Marte

(acest post, în mod evident [:)], nu are nicio legătură cu vreun oraş aflat la vreo 60 de km de capitală, cele descrise mai jos fiind, în mod evident [:)], pură ficţiune, care se inspiră dintr-o situaţie de pe Marte…evident. orice asemănare cu o situaţie de pe Pământ este întâmplătoare. Evident.)

Campania electorală de anul acesta pentru primăria oraşului mi se pare cea mai josnică de până acum. Poate greşesc, poate este o părere exagerat de subiectivă, având în vedere şi repulsia pe care o am faţă de politică în general. Totuşi, mie, ca cetăţean, când mi se propune să voteze unul din personajele care sunt în cursa pentru scaunul de primar, am senzaţia că sunt prostit în faţă. Este ca şi cum un om abia ieşit din cocina porcilor îmi sună la uşa cu oferta de a-mi face el curat în casă. Candidaţii, în mod normal, ar trebui să fie nişte modele de urmat, nişte exemple pozitive, nu nişte păpuşi luate din mijlocul câmpului, aşa cum se întâmplă, aici, pe Marte, evident.

În primul rând, din partea Partidului Scofâlcit Dăunător vine un marţian care seamănă, cel puţin fizic, cu Voronin, iar o misterioasă voce interioară îmi spune că nici viziunea lui nu diferă prea mult de cea neocomunistă a despotului de pe peste Prut. Cu un trecut în care a fost cercetat de autorităţile de pe Marte pentru afaceri cel puţin dubioase, sunt sigur că un astfel de marţian (alias “baron local”) nu va aduce decât dreptate, prosperitate şi siguranţă. Pentru primar.

Din partea Partidului Derutat-Lunatic, vine un tânăr marţian, ceea ce e un semn îmbucurător, dar când studiile sale universitare sunt făcute la o facultate particulară ce merge pe principiul „toţi intraţii – toţi terminaţii”, te întrebi dacă oraşul nu merită mai mult decât un primar cu studii medii. De la Partidul Nătâng Lamentabil vine motivul pentru care merită să devii misogin(ă). Candidat este o femeie-politician care face cât toţi bărbaţii-politicieni…din operele lui Caragiale, evident. Reprezintă, în opinia marţiană, tipul demagogului, care promite câte în lună şi în stele, dar este capabilă numai să aducă întunericul nopţii peste orice speranţă de mai bine. În plus, pe Marte, s-a semnalat un fapt care pute a obrăznicie cruntă. Stafful candidatei sună cetăţenii, pe fix, fără ca aceştia să fi cerut, chiar şi la 9 seara, ca să facă propagandă politică în favoarea stimatei doamne marţiană.

În continuare, după ce a fost ales în legislatură trecută pe listele Partidului Repulsia Mare, ca mai apoi să treacă la Partidul Derutat, astăzi, persoana în cauză candidează din partea Partidului Noii Gogomani – Cretinii Debutanţi. Apărând în afişele electorale numărându-şi parcă ori vilele, ori conturile din bancă, cu siguranţă un astfel de marţian va câştiga voturile soţiei şi ale copiilor săi. Şi atât.

Alt caz: un marţian al actualei puteri locale, după ce nu a reuşit să fure şefia Partidului Comic, zice-se că ar candida de berleuz. Totuşi, din câte se întâmplă pe Marte, este cam greu de crezut aşa ceva. Cu o voce mai enervantă decât cea care anunţă trenurile în gară, se mândreşte, în afişe, că va face şi va drege. Exact ca şi până acuma, adică ce a promis la alegerile trecute şi nu a făcut nici până acuma.

Ca ultim candidat notabil, mai este un tânăr independent şi autonom (şi nu e secui ), dar care de fapt reprezintă Partidul Idioţii Neamului, formaţiune politică ce, în urmă cu puţin timp, se mândrea cu sprijinul Mişcării pentru Integrarea Sfincterelor în Absurd. Nu am o părere clară despre marţianul acesta, şi, cu toate că la prima vedere pare un altfel de politician, când vezi ce calitate josnică au unii marţieni care roiesc în jurul lui, credibilitatea sa scade dramatic.

Când clasa politică oferă astfel de candidaţi, impresia mea personală este că sunt luat drept tontălău. O evaluare corectă nu se poate face după criteriul „care este mai bun”, ci mai degrabă „care este mai puţin prost”. Dacă pe Pământ este Anul Politicianului, iată că şi pe Marte, într-un oraş aflat la 60 de km nord de capitală, situaţia este foarte asemănătoare. În consecinţă, cea mai bună alegere în această campanie electorală este aceea de a nu vota.

Cine sunt bestiile?

Citind articolul „Românii la Odessa – 1941 - 1944” scris de Emilian Ghika, nu am cum să nu fiu revoltat de nedreptatea istorică în care ne este scris trecutul Ţării. Există şi astăzi rău-voitori care cred în descrierea halucinantă a armatei române din perioada celui de-al doilea război mondial. Acest portret mincinos şi jignitor îşi are rădăcina atât în declaraţiile unor persoane precum Igor Smirnov care vorbeşte despre „agresorii fascişti germano-români”, cât şi ale unei minorităţi etnice cu nasul mare, că doar aerul este pe gratis, care nu încetează să denatureze trecutul şi să se victimizeze.

Redau aici exemplu pe care Emilian Ghika îl prezintă în articolul său. Ziua de 25 decembrie 1941 a fost primul crăciun creştinesc şi omenesc de care au avut parte locuitorii din Odessa după ani de teroare comunistă. Întreaga serie de evenimente umanitare a fost organizată de Gherman Pântea (primarul Odessei) şi de Alexandrina Cantacuzino (mama şefului legionar Alecu Cantacuzino, asasinat în septembrie 1939). Pe lângă comemorările celor căzuţi în lupta împotriva bolşevismului, la spitalul nr 358, unde se găseau sute de răniţi români şi sovietici, bolnavilor li s-au dat pachete de Crăciun şi au primit câte o vorbă bună din parte autorităţilor române. D-na Cantacuzino povestea: „ei (sovieticii) îşi făceau cruce, fără frică, spunând Tatăl Nostru şi mulţumind cu ochii plini de lacrimi. Un soldat român a spus: „e bine că s-au dat şi ruşilor daruri, că doar oameni sunt, şi trebuie şi ei ajutaţi”.”

În aceeaşi zi, ruşii contraatacă în Crimeea, recucerind portul Feodosia. Armatele germane şi române se retrag în grabă, neavând timp să-şi evacueze răniţii. Sovieticii intră în oraş, ajung şi la spitalul militar unde erau adăpostiţi atât români, cât şi ruşi. Îi scot pe români afară, dar nu îi mitraliază, ci îi stropesc cu furtunul de apă şi îi lasă să moară îngheţaţi.

Deci cine sunt bestiile?

Ţăranul şi tovarăşul

Nu intenţionez să postez prea des materiale “copy-paste”, dar de data aceasta am dat peste un text aparent simplu, dar foarte foarte interesant, cel puţin în opinia mea. Este scris de Neculai Aluinică şi l-am găsit pe un portal pe care nu-l menţionez tocmai pentru a nu altera opinia. Aşa că, iată textul:

“Oamenii întindeau cererile:

- Mã dau si eu în colhoz.

- Si eu.

- Si noi…

- Veneau buluc?

Toader fãcu siret din ochi.

- Buluc mare nu se prea vedea, cã erau chemati câte unul. Unul iesea si altul intra…

- Unde intrau?

- In cabinet. La o masã învelitã cu pânzã rosie stãteau doi împuterniciti ai raionului, iar lângã ei - trei de-ai nostri. Pleava satului…

- “Asezati-vã”, - zicea mieros cel din capul mesei. Si te asezai. Scaunul era pus în mijlocul odãii, la vreo doi metri de masa lor si nu puteai sã nu te asezi…

- Si?

- Te întreba dacã ai adus cerere de intrare in colhoz… “N-am stiut”, - rãspundea omul.

- Cum nu ti-au spus pentru ce te chemãm?!

- Nu mi-a spus nimeni nimic…

- Lasã cã le dãm noi lor.

Cui sã dea si ce sã dea numai cel din capul mesei stia. Si-i turna omului un pahar de apã.

- Nu, cã n-am mâncat încã.

- Hai, iscãleste aici!

- Ce sã iscãlesc?

- Cã intri în colhoz.

- Pãi, încã nu intru.

- Ce vrei numaidecât sã fii dus la ursii albi?…

Si omul dintr’o datã auzea parcã vântul Siberiei. Lua tocul si iscãlea.

- Ai sã vezi ce bine o sã fie, Toadere!…

- Da, numai nu stiu pentru cine.

- Hai, du-te, du-te, nu bate capul!

Si tãranul se ducea. Se ducea si se gândea la cântecul cu “ogorul meu si mândra mea” pe care, vorba cântecului, “doar Dumnezeu le poate lua”…

Crivãtul Siberiei bãgase fiori în trupul tãranului.

L-am vãzut adesea la margine de tarinã, cu ochii atintiti spre locul unde cerul pare lipit de pãmânt: orizontul.

Tãranul se avântã, urcã dealul calvarului si vede tot mai limpede nedreptatea, înstrãinarea pãmântului.

Grânele vãlurã: val dupã val, hectar dupã hectar, pânã hãt departe la orizont… Si dincolo de el.

Spic dupã spic, lan lângã lan: de grâu, de porumb… Dar tãranul nu poate zice: grâul meu, porumbul meu, pãmântul meu.

Toate se duc pe gurã de lup. Iar de mai rãmâne ceva - pentru vaci, pentru porci rãmâne - vacile colectivei, porcii colectivei, omul colectivei.

Si atunci stãpânul pãmântului o face pe prostul:

- Tovarãse, înscrie-mã în registre vacã!

Privirea tãranului lunecã încet pe cãmasa scrobitã si cravata înfloratã, pe pantalonii la dungã ai “tovarãsului”. Apoi îsi trece ochii la petecele din genunchii lui si lãsând urme largi de praf pe rosul covorului iese din cabinetul “tovarãsului”.

- E destept, prostul… Vacã ar vrea… Trei kilograme de porumb pe zi! Mai pune-ti pofta în cui…”

Că veni vorba de Cioran…

“Avem întotdeauna impresia că am putea face mai bine ceea ce fac ceilalţi. Din păcate, n-avem aceeaşi convingere faţă de ceea ce facem noi înşine.” (Despre neajunsul de a te fi născut)

Şi atât.

Politică înaltă la nivel mic

După ce că de zile bune suntem terorizaţi mediatic de chestiunea summitului NATO, iată că azi toată presa română analizează declaraţia lui Bush. De departe, cea mai mare inepţie este, în opinia, afirmaţia preşedintelui de peste ocean conform căreia „americanii se simt onoraţi să numească România un aliat, un prieten”. Adică un prost. Efortul inutil al României, într-un război străin de interesele noastre, înseamnă încă o mică a cheltuielilor contribuabililor americani. Trupele române se află în Irak şi în Afganistan, peste mări şi ţări, dar lipsesc tocmai din teritoriul românesc. În loc să defileze de 1 decembrie în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, ridică praful din provincia Zabul. De asemenea, această consideraţilor a fratelui Bill îmi pare un joc prostesc de baba oarba. Mda, ne iubeşte şi aproape că ar vrea să ne şi îmbrăţişeze, numai că nu ştie cine suntem şi pe unde prin Africa sau Asia o fi ţara noastră…

După 1989, americanii, prin preşedinţii lor, au venit de vreo 3 ori în România. Mai convenabil, veneau o dată şi bine, în 1945. Preferabil până în 6 martie. Îmi povestea un bătrân, că într-o zi, după falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, o serie de avioane au trecut deasupra Ploieştiului. Imediat, s-a răspândit zvonul că vin americani, şi numeroşi ploieşteni ieşiseră în stradă să îi primească. Şi, culmea, vorbim de aceeaşi americani care, cu vreo 2 ani în urmă, distruseseră oraşul cu bombardamentele lor.

Oricum, summitul acesta mi se pare o inutilitate, pentru noi, românii. Degeaba vor auzi străinii de România, pentru că le va intra pe o ureche şi le va ieşi pe toate orificiile. Se tot afirmă că va creşte prestigiul ţării. Pe principiul, ce e mic, se face mare. Creşte, fără îndoială. Nu avem 18 sau 20, ci doar 8 momentan. Morţi în Afganistan şi Irak. Bun prestigiu, nu-i aşa?